Cele 8 principii morale ale Codului Bushido, după care trăiau samuraii. De ce i-a interzis modernitatea?

http://www.activenews.ro/cultura/Cele-8-principii-morale-ale-Codului-Bushido-dupa-care-traiau-samuraii.-De-ce-i-a-interzis-modernitatea-124639

Codul Bushido este ceea ce azi am numi "modul de viață al samurailor", adică acea clasă militară nobilă din epoca medievală și din începutul modernității Japoniei. Drepturile samurailor au fost abolite odată cu modernizarea, în stil occidental a Japoniei, dar ei nu au dispărut din memoria colectivă a niponilor. Stilul de viață al samurailor japonezi, bushido, a devenit subiect de carte și de film. Una din aceste cărți a fost scrisă de Inazo Nitobe și se intitulează "Bushido: Sufletul Japoniei". Volumul a fost lansat în 1899 în Statele Unite ale Americii și a avut un succes nebun. Spre exemplu, președintele SUA Teddy Roosevelt a fost unul din marii fani ai volumului, cumpărând nu mai puțin de 60 de exemplare, pentru a le împărți familiei și prietenilor. Chiar și azi, pe celebrul site amazon.com, volumul este printre bestseller-urile anului 2015! În carte, autorul descrie și adună la un loc cele opt principii ale codului Bushido, stilul de viață al samurailor.Iată-le: 1. Corectitudinea Codul Bushido afirmă că Dreptatea este cea mai puternică virtute a samuraiului. Unul dintre samuraii cei mai cunoscuți o descrie astfel: "Rectitudinea este puterea unui individ de a se decide asupra unui mod de acțiune în concordanță cu rațiunea, fără renunțări; a muri când este timpul să mori, să lovești atunci când e timpul să lovești". Un altul o descrie așa: "Dreptatea este osul care dă fermitate și statură. Fără oase, capul nu poate rămâne în vârful coloanei, și nici mâinile nu s-ar mișca. Deci fără corectitudine, nici talentul și nici învățarea nu pot transforma firea umană într-una a samuraiului". 2. Curajul Codul Bushido distinge între vitejie și curaj: "Curajul este demn de a fi numit între virtuți numai dacă este exercitat în numele Dreptății. În scrierile sale, Confucius spune: A percepe ceea este drept și a nu face dezvăluie o lipsă de curaj. Mai pe scurt: Curajul înseamnă a face ceea ce este drept". 3.Binefacerea sau milostenia Un om investit cu puterea de a comanda și de a ucide este de așteptat să demonstreze aceeași putere extraordinară în binefacere și milă: "Dragostea, mărinimia, afecțiunea pentru alții, compătimirea și mila sunt trăsături ale Binefacerii, cel mai înalt atribut al sufletului uman. Atât Confucius cât și Mencius au spus des că cea mai importantă atribuțiune a unui conducător este mila". 4.Politețea A discerne între servilism și politețe poate fi dificil pentru un vizitator oarecare al Japoniei, dar pentru un bărbat adevărat, politețea are rădăcinile în binevoință: "Politețea și bunele maniere au fost observate ca fiind trăsături japoneze. Dar politețea ar trebui să fie expresia unei griji binevoitoare pentru sentimentele altora. Este o virtute sărăcioasă dacă e motivată doar de teama de a nu ofensa gusturile altora. Cea mai înaltă formă a Politeții se apropie de dragoste". 5.Onestitatea și sinceritatea Conform lui Nitobe, adevărații samurai au disprețuit banii, crezând că "oamenii trebuie să le poarte pică banilor, pentru că bogăția încurcă înțelepciunea". De aceea, copiii samurailor de rang înalt erau crescuți să creadă că a vorbi despre bani este de prost gust și că ignoranța în privința diferitelor valori ale monedelor arată bună creștere: "Bushido încuraja cumpătarea, dar nu din motive economice, cât pentru a avea exercițiul abstinenței. Luxul era considerat o amenințare la adresa bărbăției și umanității și simplitatea cea mai severă era cerută clasei luptătorilor...mașina de numărat și abacul era urâte". 6. Onoarea Deși codul Bushido se ocupa în principal cu profesia de a fi soldat, este la fel de adevărat că se referea și la comportamentul non-marțial(combativ). Simțul onoarei, o conștiință vie a demnității și valorii personale îi caracteriza pe samurai. "Teama de rușine atârna ca o sabie deasupra capului fiecărui samurai...A te ofensa la cea mică provocare era ridiculizată. Așa cum spunea vorba populară: Adevărata răbdare înseamnă să suporți ceea ce este de nesuportat". 7.Loialitatea Realitățile economice au dat o lovitură loialității organizaționale în întreaga lume( Autorul remarcă aceasta la anul 1900! - n.r.). Chiar și așa, bărbații adevărați rămân loiali către cei cărora le sunt datori: "Loialitatea față de un superior era cea mai distinctivă virtute a erei samurailor. Fidelitatea personală există în tot felul de oameni: o bandă de hoți de buzunare jură fidelilate liderului ei. Dar numai în codul Onoarei Cavalerești, loialitea are o importanță capitală". 8. Caracter și auto-control Bushido învață că oamenii ar trebui să se poarte în concordanță cu un standard moral absolut, unul care transcende chiar logica. Ce este bine este bine și ce este rău, este rău. Diferențele dintre bine și rău sunt date, nu subiecte supuse dezbaterii sau justificărilor de tot felul. Finalmente, este obligația oricărui bărbat să-și învețe copii standarde morale, prin însuși comportamentul său. "Primul obiectiv al unui samurai este acela de a-și întări caracterul. Facultățile prudenței, inteligenței și dialecticii erau mai puțin importante. Superioritatea intelectuală era prețuită, dar samuraiul era, în esență, un om al acțiunii", scrie autorul. Ultimul conflict militar în care samuraii au fost implicați s-a petrecut în 1877 și este cunoscut drept Bătălia de la Shiroyama.

Vindecare ULUITOARE: Cum i-au redat BISERICA și rugăciunile sănătatea acestui om

Avea 56 de ani când a aflat că are un cancer galopant și nicio speranță de vindecare. Dar nu a renunțat nicio clipă să se roage și biserica pe care renovat-o cu ultimele puteri l-a readus la viață. De ani de zile, Greg Thomas se odihnea aproape în fiecare zi pe treptele unei biserici dărăpănate din Montgomery, statul Minnesota. În primăvara anului 2009 a aflat, însă, că este grav bolnav de cancer. De luni de zile, se chinuia cu dureri de cap, cu amețeli și dureri puternice de maxilare. Boala avansa prea rapid, iar medicii nu aveau nicio soluție. A făcut numeroase ședințe de radioterapie și chimioterapie, dar nimic nu părea să îl ajute. Greg și-a întețit vizitele la biserica abandonată, să se roage pentru sănătate și pentru o clipă de speranță. ”Stăteam în fața bisericii, într-o seară, și mă rugam Domnului. Am început să mă uit cu mai multă atenție la pereți”. Era într-un stadiu avansat de degradare. ”Înainte să plec din lumea asta, aș vrea să las ceva în urmă pentru tine, Doamne!” – își aduce aminte Greg. Atunci i-a venit gândul bun să renoveze biserica, să repare pereții decojiți și spărturile din acoperișuri prin care pătrundea ploaia. Treptele de la intrare erau sparte, iar podeaua putrezită pe alocuri. Clădirea avea mare nevoie de renovare, dar preoții nu aveau suficiente fonduri pentru ea. Greg Thomas a vorbit cu parohul și l-a rugat să îl lase să renoveze biserica, atât cât îl mai țin puterile. În schimb, nu își dorea decât un singur lucru, cheia de la intrare, să vină să se roage oricând simțea nevoia. Cu toate că era slăbit de boală, nimeni nu i-a putut refuza această rugăminte. Nu a mai avut nevoie de medicamente Bărbatul a început să lucreze convins fiind că în urma lui trebuie să rămână o lucrare pe care comunitatea să o aprecieze peste ani. Biserica era abandonată și încuiată de ani de zile, plină de păianjeni și praf. Pe măsură ce curăța pereții și îi zugrăvea, pe măsura ce scotea din biserică lemnul putrezit și aducea scânduri noi, se simțea tot mai bine și mai puternic. După câteva luni, nu a mai avut nevoie nici de medicamentele împotriva durerii pe care le lua. ”Oncologul meu era uimit”, declara Greg. ”Îmi spunea: orice ai face, fă în continuare, nu te opri!” Pe măsură ce biserica se schimba și se curăța de vechituri, pe măsură ce spărturile și crăpăturile erau reparate, tumorile lui Greg, care se întinseseră în gât și în zona capului, se micșorau. După 4 ani în care fusese nevoit să mănânce doar hrană lichidă, cu ajutorul unui tub, Greg a scăpat de supliciu și a început să mănânce din nou hrană solidă. Medicii au declarat remisia totală, tumorile au dispărut complet și este considerat vindecat. Iar biserica și-a recăpătat gloria de altădată, după cum notează libertateapentrufemei.ro. http://www.evz.ro/vindecare-uluitoare-cum-i-au-redat-biserica-si-rugaciunile-sanatatea-acestui-om.html

Călugărul neamţ, de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti

http://www.formula-as.ro/2015/1158/spiritualitate-39/calugarul-neamt-de-la-manastirea-radu-voda-din-bucuresti-18952 Dumnezeu cel nedrept</b> Fetiţa avea doar opt ani. Îşi aminteşte asta foarte bine, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Fusese infectată cu SIDA încă de la naştere, aşa cum se întâmplă adesea în India, ţară în care peste două mi­lioane de adulţi suferă de aceas­tă boală. Urma să moară, la fel cum mu­riseră şi părinţii ei. Ştia ce urmează, ştiau şi cei din aşeză­mânt, măi­cuţele care o îngri­jeau, tinerii care lucrau acolo ca voluntari. Ştiau că nu o pu­teau ajuta cu nimic, pentru că boala asta nu iartă pe nimeni. Nici măcar pe copii. Dar, în mij­locul suferin­ţelor şi mizeriei, când toţi cei­lalţi se lăsaseră pra­dă deznă­dej­dii, copiliţa de opt ani era feri­cită şi senină. "Într-o zi, ne-am adunat cu to­ţii în jurul patului ei şi plân­geam. Ea s-a uitat liniştită la noi şi ne-a zis: «Nu mai plân­geţi, pentru că eu mă duc aca­să!». Am simţit atunci că-mi ex­­plo­dează inima de durere! Pentru mine, cuvintele acestea au fost prea mult! Eram doar un adoles­cent de 18 ani, fascinat de budism, iar această întâm­plare mă aşeza faţă în faţă cu miezul suferinţei umane. Am simţit cum se sfărâmă inima în mine de milă. De ce există atâta durere pe lume?, m-am întrebat. De ce per­mite Dumnezeu ca o fetiţă nevinovată să moară de o boală incurabilă? Cu ce a greşit? În momentul acela, nu m-a mai mulţumit răs­punsul budiştilor, cum că fetiţa aceea făcuse un rău în altă viaţă şi acum era pe­depsită de legea karmică. Mi se părea că un Dum­ne­zeu care acţionează doar pe baza karmei e nemilos. Şi atunci am început să mă în­depărtez de budism şi hin­duism şi am început să citesc din nou Biblia. Doar în creştinism, în special în creşti­nismul ortodox, am aflat că Dumnezeu este iertător, este numai iubire şi milă. Această întâmplare, cu fetiţa aceea, care până la urmă a murit acolo, în aşezământul din India, a fost un mo­ment-cheie în viaţa mea." Casa transformată în templu Călugărul neamţ, de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti "Hare Krishna, hare Krishna,/ Krishna Krishna, hare hare/ Hare R?ma, hare R?ma,/ Rama Rama, Hare Hare!" Soarele nu apuca niciodată să se ridice la ori­zont, când locuinţa domnului Karthaus din Argestorf, un sătuc aflat în apropiere de Hanovra, se transforma într-un mic templu de rugăciune budist. Ritualul înce­pea dimineaţa la ora 5. Domnul Karthaus recita Maha Mantra, încercând să se contopească prin meditaţie şi devoţiune cu zeul Krishna. Micuţul Niman (numele de botez al părintelui Chi­ril) a crescut în această atmosferă. Mama sa, o pro­testantă evlavioasă, citea din Biblie şi se închina în faţa unui crucifix şi a unei sta­tuete a Mai­cii Domnului, iar tatăl, care se con­vertise încă din tine­reţe la hin­duism şi făcea parte din Miş­ca­rea Hare Krishna, citea din Bhagavat-Gita şi cân­ta mantre din zorii zilei. "Am crescut în Argestorf, unde pă­rinţii mei locu­iesc şi acum. Este un mic sat, aflat într-o zonă rurală, aproape de Hanovra. Am avut o copilărie foarte fru­moa­să, m-am jucat mult afară, am petrecut foarte mult timp în pădu­re. Pe Dumnezeu l-am simţit tot tim­pul aproape. Vorbeam cu El încă de mic copil, îi spu­neam to­tul, ca unui prieten. Pentru mine, El era foarte real, însă îmi aduc aminte că mereu am avut în suflet o neli­niş­te. Voiam să-L cunosc mai bine... Imaginaţi-vă că în casa noastră era o statuie a lui Budha, una a lui Krishna şi o alta a Sfintei Fecioare Maria. Mama, la masă, spunea rugăciunea creşti­nă, iar tata se ruga în fiecare dimi­neaţă lui Krishna. Aşa că mi-am pus în­tre­ba­rea încă de atunci: «Care este credinţa adevărată?» O întrebare pe care am adresat-o tuturor reli­giilor mari, fără să simt că am găsit adevărul." India Călugărul neamţ, de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti În anii de voluntariat la Paris Când Niman a împlinit 16 ani, tatăl şi-a luat cu el băiatul în India. Nicio­dată nu i-a impus ni­mic, nu i-a cerut să respecte nicio religie anu­me, dar a încercat să-l ajute să le cunoască mai bine. Au mers îm­preună la mai multe ashram-uri, au vizitat temple, s-au închi­nat în faţa tuturor zeilor hinduşi, au dansat în faţa lor, au meditat, s-au rugat. Dar Niman nu se simţea îm­plinit. India, cu culorile, miresmele şi viaţa ei plină de freamăt l-a fascinat, dar nu l-a vrăjit. În fi­nal, au ajuns la Dha­ramsala, în partea de nord-vest a ţării, aco­lo unde se află dias­pora tibe­tană şi unde l-au în­tâlnit chiar pe Dalai-Lama. "Am luat binecu­vântare de la el, dar nu i-am pus nicio în­trebare. Mă simţeam atras de budism şi mi-am spus că atunci când voi fi suficient de matur, mă voi re­tra­ge într-o mânăs­ti­re, ca să urmez calea lui Sakyamuni. Dar după doi ani, mi s-a oferit posibili­ta­tea să practic vo­lun­tariatul social chiar în India. Am plecat bucuros, convins că voi putea aprofunda şi budismul. Aveam 18 ani şi dorinţa de a face ceva concret pentru ceilalţi, de a ajuta. În naivita­tea mea, credeam chiar că pot să schimb eu lumea, să fac din ea un loc mai bun, mai frumos. Aici am avut acea experienţă cu fetiţa bolnavă de SIDA, despre care v-am povestit, şi n-am mai fost atât de sigur că vreau să devin un călugăr budist. Aşa că am început să mă apropii din nou de creştinism, să citesc Biblia şi să mă rog. Dar schimbarea totală avea să vină prin or­todoxie, mai precis, prin ortodoxia românească." Un cântec despre Iisus Călugărul neamţ, de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti Totul a început într-o zi, când Iisus i-a vorbit prin­tr-un cântec aparte. I l-au cântat doi români pe care i-a întâlnit la un centru din Franţa, într-o seară, când tine­rii de acolo au vrut să-şi prezinte ţara din care ve­neau. Toţi erau activişti sociali. Românii au ales să psal­modieze o cântare bisericească, sperând să trans­mită prin ea ceva din tradiţia noastră străveche, din creştinismul satelor româneşti. Niman a ascultat cân­tecul ca vrăjit. Nu mai auzise niciodată aşa ceva. O mu­zică aşa de duioasă şi de profundă. Era primul lui contact cu ortodoxia. S-a decis pe loc să vină în Ro­mâ­nia, să lucreze ca voluntar în­tr-un centru social din Bucureşti, care se ocupa de copiii străzii. Aşa a ajuns la slujbă la Mânăstirea Radu Vodă, unde sufletul i s-a lipit de frumuseţea lui Hristos, venită în lume prin icoa­nele, cântările, veşmintele şi rânduielile străvechi bizantine. "Prima slujbă la care am asistat a fost o vecernie. Nu ştiam niciun cuvânt în limba română, dar am ră­mas foarte impresionat. Mi-am pus atunci întreba­rea: «Oare ăsta este adevărul? Am ajuns, oare, în sfârşit, la capătul căutărilor mele?». Acum, când le mai poves­tesc celor din Germania că o slujbă mânăstireas­că ortodoxă, mai ales în post, poate dura chiar şi cinci-şase ore, ei sunt impresionaţi şi nu înţeleg cum rezis­tăm noi atâta timp. Dar mie nu mi se pare greu, pentru că simt că slujba ortodoxă este foarte dinamică, nu e statică. Dacă asist la o slujbă luterană sau catolică, stau în banca mea, ca la un teatru unde vin să asist. Pe când, la ortodocşi, este o trăire deosebită, e foarte mul­tă viaţă! Noi nu privim slujba din exterior, noi facem parte din ea. Pentru că asta este până la urmă biserica - nu e numai preotul, sau numai călu­gării sau numai strana care cântă. Nu, toţi formăm biserica şi partici­păm la slujbă prin rugăciune, prin închinare, uneori şi prin cântare. La toată această atmosferă contri­buie foarte mult şi icoanele bizantine. În bi­se­ricile cato­lice, icoanele sunt mai mult opere de artă, le lipseşte latura spi­ri­tua­lă, iar la luterani, icoanele au fost scoase din biserici în timpul refor­mei. La orto­docşi, icoana este mereu pre­zen­tă ca o fereastră către Dumne­zeu, care ne ajută în vorbirea cu El. Omul are ne­voie de ceva palpabil, şi când vorbim de Dum­nezeu ca de ceva abstract e foarte greu să înţeleagă cre­dincioşii; dar când am o icoană în faţă, ea mă ajută să mă gân­desc la Dum­nezeu, să stau de vorbă per­sonal cu El, să am o legătură con­cretă cu El. Cred că de aceea, mai ales în ulti­ma vreme, au început să apară icoane orto­doxe şi în bisericile lutera­ne şi cato­lice. E şi acolo o dorinţă de autentic, o căutare a începuturilor bise­ri­cii, pentru că icoa­nele au existat încă din primele secole ale creştinismului." Rugăciunea inimii Călugărul neamţ, de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti Biserica Mânăstirii Radu Vodă - A existat o întâmplare, un mo­ment special care v-a determinat să op­taţi pentru ortodoxie? - După slujba vecerniei de la Radu Vodă, despre care v-am povestit, am avut dorinţa să vorbesc cu un preot, să aflu mai multe despre ortodoxie. Şi l-am întâlnit aici pe părintele Policarp, cu care am discutat, iar dânsul m-a ghi­dat în căutările mele. Când m-am în­tors în Germania, am început să ci­tesc ceea ce părintele mi-a recoman­dat. L-am desco­perit atunci pe Sfântul Si­luan Atonitul, care e tradus şi în lim­ba germană, a că­rui dragoste pentru lumea întreagă m-a mişcat profund. Dar mo­mentul esen­ţial a fost când am citit Pelerinul rus, o carte despre un călugăr rus ano­nim care în­vaţă să prac­tice rugăciunea inimii. M-a influenţat foarte mult. Am rămas impre­sionat de rugă­ciu­nea aceas­ta a lui Iisus şi am început să o spun şi eu. Atunci m-am în­tâlnit, de fapt, cu adâncul ortodo­xiei. Ceea ce am trăit atunci nu am mai trăit niciodată. Dulceaţa aceea a rugăciunii ini­mii, bucuria nesfârşită a întâlnirii cu Hris­tos în adân­cul inimii mele, legătura personală cu Dumnezeu, pe care nu o avem decât în ortodoxie, mai ales prin rugă­ciunea lui Iisus, toate acestea mi-au ade­verit că ajun­sesem la capătul cău­tărilor me­le. Aşa că m-am decis să revin în Ro­mâ­nia, ca să mă botez or­todox şi să mă adâncesc în a­ceas­tă ru­gă­ciu­ne. Părintele Po­­li­carp de la Ra­du Vodă mi-a spus să mai aş­tept, să mă pre­gătesc, să mai citesc anumite lucruri. Am ră­mas în contact cu el şi, la un mo­­ment dat, mi-a zis că, da­că sunt hotărât, să revin de Cră­ciun. Şi aşa a fost! Am venit în vacanţa de Crăciun şi am primit botezul or­todox la Mâ­năstirea Radu Vodă, chiar în ziua de 25 de­cembrie. Am re­­născut duhov­ni­ceşte, în ziua în care S-a năs­cut Dumnezeu pe pă­mânt! A­poi m-am călu­gărit tot în a­ceastă mâ­năs­tire. >"Românii sunt un popor smerit" Călugărul neamţ, de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti - Părinte Chiril, de ce aţi ales România, între atâtea ţări ortodoxe? Puteaţi să mergeţi în Athos, patria călugărilor ortodocşi. - De multe ori mi se pune această întrebare, de ce am ales ortodoxia românească şi nu pe cea grecească sau rusească, foarte prezente în Germania, de ce m-am stabilit la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti, în locul lavrelor athonite. Întotdeauna răspund că pen­tru mine a fost ceva firesc. Primul contact pe care l-am avut cu ortodoxia a fost prin români, aici, la Bucureşti, la Radu Vodă, unde am fost şi botezat. Aşa am căpătat o legătură foarte strânsă cu România ca ţară, dar şi cu românii, ca popor. Şi mi se pare că orto­doxia ro­mânească are ceva foarte smerit, foarte auten­tic, spre deose­bire de ortodoxia slavă sau cea gre­ceas­că. Biseri­cu­ţe­le româ­neşti, mi­cu­ţe, deli­ca­te, au ceva deo­sebit fa­ţă de me­ga­lo­ma­nia celor­lalţi, cum întâlnim de pildă în Ru­sia. Nu vreau să cri­tic aici biseri­cile ru­seşti, dar aco­lo este un alt duh, iar mie îmi place du­hul a­cesta sme­rit, pe care îl găsim aici, în Româ­nia. Poporul ro­mân nu poate fi despărţit de bi­serică, pen­tru că nici bi­se­rica nu e ni­mic fără po­por. Aici nu numai clădi­ri­le, ci şi po­po­rul es­te foar­te smerit. Chiar şi când studi­ezi istoria Ro­mâniei rea­li­zezi că ai de-a face cu un po­por smerit. Iar sme­renia, o ştie oricine, este cea mai impor­tantă virtute a creş­tinului, pe care se clădesc toate celelalte virtuţi, care se împlinesc în iubire. O pasăre care zboară spre Dumnezeu Călugărul neamţ, de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti - Suntem în perioada de pregătire pentru Învie­rea Mântuitorului. Dacă ar fi să faceţi o com­paraţie între pre­gătirea care exis­tă la dumneavoastră, în bisericile protestante din Germania, şi pregătirea pe care o simţiţi aici, care ar fi dife­renţele? - Nu prea a existat o pregătire pen­tru Învierea Domnului în biserica lute­rană, cel puţin în comunitatea mea - poa­te altundeva, în Bavaria catolică, dar altfel. În Apus nu mai există deloc pos­tul, iar la protestanţi s-a desfiinţat spo­veda­nia, toate elementele acestea care ne ajută să ne pregătim pentru Învierea Domnu­lui. Germania este acum o ţară secula­rizată şi Învierea Domnului vine mai degrabă ca un prilej de vacanţă - lumea pleacă la ţară, la plimbare. În schimb aici, în România, simt că tot poporul urcă împreună spre eveni­mentul acesta al Învierii. La Mânăstirea Radu Vodă, avem biserica plină în tim­pul postului, vine lumea să se spove­deas­că, să se pregătească, să postească, şi ne întreabă mereu cum poţi să fii mai bun, cum poţi să te apropii mai mult de Dum­nezeu. Sunt şi tineri, şi bătrâni, tot felul de oameni care vin aici şi simt ne­voia asta, să se apropie de Dumnezeu. Apoi, mai sunt şi slujbele care în această perioadă mi se par cele mai fru­moa­se din tot anul. Ele ne fac să con­ştien­tizăm starea noastră de păcătoşi, dar nu ne lasă acolo, ne arată şi cum să ne ridicăm, cum să devenim mai buni, şi asta îmi place foarte mult. Noi, călu­gării, în această perioadă, încercăm să postim mai mult, să ne rugăm mai mult, să vorbim mai puţin, ceea ce creează o stare de aşteptare a Paştilor, de tensiune duhovnicească în mânăstire, o stare foarte frumoasă. - În aşteptarea Învierii, monahii obişnuiesc să ţină post negru. Nu vi se pare prea greu? Românii au această obişnuinţă încă din anii copilăriei. - E o experienţă fantastică, pe care nu am trăit-o decât atunci când am devenit ortodox. Mi se pare că atunci când ajunezi dai jos tot bagajul acesta inutil pe care îl cari cu tine, te simţi ca o pasăre care zboară, devii mult mai uşor. E mult mai uşor atunci să-ţi duci gândul la Dumnezeu, pentru că nu te mai apasă nimic altceva. Pentru că, în fond, de asta mergem la mânăs­tire, ca să putem să ne concentrăm doar pe relaţia noastră cu Dumnezeu. Dar trebuie să avem în vedere în primul rând că noi nu suntem făcuţi pentru post, ci postul este făcut pentru noi, să ne ajute. Adică, nu postim ca să postim, ci postim ca să ne ajute pe calea aceasta de apropiere faţă de Hristos. Este ca o armă de luptă pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru a birui în lupta aceasta cu patimile. - Părinte Chiril, la finalul dialogului nostru aş vrea să ştiu dacă în ortodoxie aţi găsit răspunsul la întrebarea care v-a pus pe jar. De ce există sufe­rinţă în lume? - Eu cred că există suferinţă pentru că cel mai mare dar pe care l-a făcut Dumnezeu omului este li­ber­tatea. Dar noi nu ne folosim libertatea pentru a-L cu­noaşte mai mult pe Dumnezeu, noi o Călugărul neamţ, de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti Turnul intrarii în mânăstire folosim pen­tru a da frâu liber patimilor noastre. Iar Dumnezeu nu vrea să încalce libertatea noastră. Dacă noi alegem să nu fim cu Dumnezeu, El ne respectă decizia. Deci, răul există în lume pentru că noi îl alegem şi-l răs­pân­dim. În ceea ce o priveşte pe fetiţa aceea nevinovată din India, nu ştiu, nu am găsit nici până acum un răspuns la întrebarea de ce a permis Dumnezeu ca ea să sufere atât de mult şi să moară? Dar ştiu un lucru din proprie experienţă, că Hristos, Dumnezeul creştinilor, depă­şeşte dreptatea prin dragoste, şi asta mi se pare un lu­cru extraordinar. Şi chiar dacă nu pot să înţeleg de ce a trebuit să moară fata aceea, totuşi, am toată încrede­rea în dragostea lui Dumnezeu pentru ea şi pentru lumea toată, pentru că am simţit această iubire pe viu, în inima mea. Fotografii: părintele Chiril Karthaus şi Cristian Curte

Miracolele creştine din România ale ultimului secol

http://www.efemeride.ro/miracolele-crestine-din-romania-ale-ultimului-secol Nu numai în vremea când a trăit Iisus, ci şi în zilele noastre se petrec minuni, fenomene inexplicabile pentru ştiinţă, dar posibile prin puterea divină. Vindecători cu puteri miraculoase, ape tămăduitoare, apariţii sfinte, stigmate, icoane făcătoare de minuni, voci care transmit omenirii mesaje din partea Atotputernicului. Astfel de miracole se întâmplă şi în România. Lumina sfântă a ortodocşilor Cea mai grozavă minune din zilele noastre, cu cea mai mare vechime în istoria creştinătăţii, se întâmplă la Mormântul Sfânt de la Ierusalim. An de an, de Paştele Ortodox, focul divin se coboară din cer şi aprinde candelele din biserica în care sunt adăpostite Golgota (micul deal pe care a fost răstignit Iisus) şi „mormântul cel nefolosit“ unde a fost aşezat trupul mort al lui Iisus, aşa cum scrie în Evanghelie. Sfânta Lumină se aprinde pe Mormânt între orele 12.30-13.30, în timpul Vecerniei Mari. Sfântul Mormânt este controlat încă din noaptea Vinerii Mari, după prohod, de către poliţişti civili necreştini: un arab, un turc şi un reprezentant din partea statului Israel. Apoi se sting toate luminile şi se sigiliează uşa cu două peceţi mari, benzi de pânză albă cu sigilii din miere şi ceară. Gardienii ramân de pază la uşa Mormântului până când se aprinde Sfânta Lumină. Miracolul de la Ierusalim Patriarhul Diodorus I, cel care are sfânta misiune de a intra în Mormânt spune rugăciunile care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor. „Câteodată aştept câteva minute, dar, în mod obişnuit, minunea se întâmplă imediat după ce am spus rugăciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsă o lumină nedefinită, cu o tentă albăstrie, dar culoarea se poate schimba şi poate lua multe nuanţe. Nu poate fi descrisă cu cuvinte omeneşti. Lumina răsare din piatră ca ceaţa care se ridică deasupra unui lac, piatra pare fi acoperită de un nor, dar este lumină. Lumina se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă doar piatra, alteori luminează tot Mormântul, aşa încât oamenii de afară văd Mormântul plin de lumină”, mărturiseşte patriarhul. Miracolul nu se limitează doar la ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului. Mulţi credincioşi declară că lumânările pe care le ţin în mână se aprind de la sine. Flacăra albastră poate fi văzută deplasându-se în diferite locuri prin Biserică. Este însoţită de un vuiet. Se manifestă sub forma unor sclipiri alb-albăstrii, ca şi cum milioane de aparate foto ar clipi în acelaşi timp. Oamenii încep să plângă emoţionaţi. Viziunea de la Maglavit În România, dovezi de iubire ale lui Dumnezeu s-au semnalat de-a lungul timpului în mai multe zone. El este cel care i-a investit pe oameni simpli, dar credincioşi, cu puteri supranaturale. În 1935, la 10 km de Calafat, în comuna Maglavit, făcea vâlvă un cioban clarvăzător. Lui Petrache Lupu i se arătase Dumnezeu, pe câmp, sub forma unui bătrân îmbrăcat în alb. Tânărul de 17 ani a încercat s-o ia la fugă, dar s-a împiedicat. Dumnezeu i-a vorbit ciobănaşului. I-a spus să se ducă în sat, la preotul Nicoale Bobin şi să-i povestească ce s-a întâmplat. Petrache n-a ascultat. Peste o săptămână, Dumnezeu i s-a arătat din nou, dar ciobanul tot n-a transmis mesajul. Următoarea vineri, doi săteni l-au văzut pe Petrache vorbind de unul singur. Apoi, împins de o forţă nevăzută, a căzut peste lapte. Mărturisindu-le că a avut o viziune, oamenii l-au crezut şi vestea s-a întins. Ciobanul proroc Românii au venit în pelerinaj din toate colţurile ţării, ca să asculte îndemnul la pocăinţă transmis de Dumnezeu prin gura lui Petrache. Minunile au început să curgă la Maglavit. Ologii îşi aruncau cârjele, orbii vedeau din nou lumina soarelui, după ce stăteau sub salcia plângătoare unde s-a arătat minunea. În timpul războiului, Petrache Lupu a ajuns la Cotul Donului pentru a sfinţi trupele române, din ordinul personal al lui Antonescu. Tot aici, a prorocit sfârşitul războiului. Securitatea l-a ridicat de-a lungul anilor de mai multe ori pe Sfântul din Maglavit, l-a bătut, dar Petrache a supravieţuit. Nimeni n-a îndrăznit să taie salcia tămăduitoare. Neurologul Gheorghe Marinescu şi profesorul Parhon l-au consultat pe cioban şi l-au declarat perfect sănătos. Minunea din Şchei În Braşov, acum 3 ani, avea să se petreacă o altă minune. Două icoane din casa unei credincioase din Şchei au plâns. Magdalena Sandu a văzut cum, din ochiul stâng al Maicii Domnului izvorâse o lacrimă. La scurt timp, au izvorât lacrimi şi din ochii lui Iisus, din cealaltă icoană. I-a telefonat celui care pictase icoanele, părintele Visarion din Comarnic. Preotul s-a minunat şi le-a cerut să atingă lacrimile, să se convingă că nu e o năzărire. În scurt timp, părintele Gherasim, prim-ucenic al părintelui Visarion, a venit în Braşov, întâlnindu-se în casa binecuvântată de Dumnezeu cu alţi prelaţi ai bisericii. Protopopul Zenovie Moşoiu al Braşovului a îngenunchiat. Atunci, şiroaiele de lacrimi ale Mântuitorului s-au transformat în lacrimi de mir. Întâmplarea a făcut ca în acea casă să existe o cameră de filmat. Viorica a imortalizat pe peliculă ambele momente: lacrimile de apă şi lacrimile de mir. Icoanele au plâns până seara târziu, sub ochii tuturor. Pe 30 noiembrie 2004, icoanele au fost luate de către reprezentanţii bisericii. Au fost studiate la Bucureşti, Târgovişte şi alte oraşe, apoi s-au întors în Braşov. Acum, sunt expuse la Biserica SfântulIoan Botezătorul din Craiter. Icoane cu Maica Domnului care au plâns mai există în România. Este însă pentru prima oară la noi când plânge însuşi Mântuitorul. Crucea izvorâtoare de mir La Roman, în luna iunie a anului 1998, în mijlocul unui butuc de fag despicat cu toporul s-au ivit două cruci. O bătrână tăia lemne de foc, când a dat peste minune. Preoţii au decis că e un semn de la Dumnezeu. Închise într-o vitrină de sticlă, cele două bucăţi de lemn cu chipul Sfintei Cruci sunt aşezate acum la loc de mare cinste, în biserica Precista Mică din Roman. Astfel de cruci au mai apărut şi în trunchiurile altor copaci. Veche de aproape jumătate de secol şi pomenită de mai toţi marii noştri istorici, Crucea de la Coslogeni este o minune recunoscută de toţi creştinii. Legenda spune că un om s-a trezit ţintuit locului, iar boii au refuzat să mai meargă. A înnoptat în câmp şi a avut un vis în care un înger îi spunea că acolo se află îngropat un mare sfânt. A doua zi, săpând la rădăcina copacului, ţăranul a găsit o cruce de piatră de doi metri. Prima minune s-a săvârşit atunci când o fată mută şi-a recăpătat graiul după ce a dormit o noapte lângă cruce. Crucea e şi astăzi o enigmă. În zile anume hotărîte de Dumnezeu, din două puncte aflate pe braţele Crucii, cam în locul unde s-ar imagina cuiele ţintuite pe mâinile Mântuitorului, se prelinge mir. Cei care s-au uns cu acest mir s-au tămăduit. Purtătorii rănilor lui Iisus Semne ale crucificării s-au arătat şi pe corpul oamenilor, în locurile unde au fost rănile lui Iisus. În preajma sărbătorilor de Paşte, stigmatele celor aleşi de Dumnezeu încep să sângereze. În cazurile reale de stigmatizare, rănile sunt adânci şi pot chiar perfora mâinile sau picioarele. Sângerările sunt abundente. Rănile emană adesea un miros plăcut, de flori. Stigmatele sunt însoţite de dureri cumplite. Rănile nu se infectează, dar nici nu răspund la tratamentele medicale. Începând cu 1982, într-o casă din Damasc, dintr-o copie a icoanei Fecioarei Maria şi din corpul Myrnei Nazzour a început să curgă ulei. Pe palmele şi picioarele femeii au apărut semnele crucificării. Specialiştii din mai multe ţări au analizat compoziţia uleiului. Rezultatele de laborator au fost aceleaşi: din corpul ei iese ulei de măsline 100%. Fecioara Maria i s-a arătat Myrnei de multe ori comunicându-i mesaje pentru binele omenirii. Numai în anii în care Paştele ortodox şi cel catolic s-au sărbătorit în aceeaşi zi, rănile s-au închis de la sine. Fenomenul a fost confirmat de chirurgi. Preotul italian Padre Pio a sângerat 50 de ani. El avea şi darul tămăduirii, dar şi al prorocirii. I-a spus lui Karol Wojtyla, pe când era doar un tânăr preot: „Vei deveni Papă“. Se spune că pe planetă există în permanenţă 12 purtători de stigmate, în viaţă. Vaticanul a consemnat aproximativ 500 de cazuri până în prezent, din care a santificat doar 62. Minunea de la Seuca Şi românca Rozalia Marian din Seuca a primit mesaje divine. Ea a fost aleasă în 1999 de Fecioara Maria ca să transmită îndemnul Ei la dragoste şi înţelegere între oameni. Mai mult chiar, binecuvântând fântâna din curtea familiei Marian, harul vindecător al Maicii Domnului a început să lucreze. O bătrână s-a vindecat de cataractă doar spălându-şi ochii cu apa din fântână. Alţii s-au vindecat de paralizie, boli de piele, cancere, şi-au găsit slujbe, iar satul a fost protejat de inundaţii şi grindină, deşi cele vecine au fost crunt lovite. Maica Rozalia Marian este nevăzătoare şi suferă de diabet. Dar o vede cu ochii minţii pe Maica Domnului care ne porunceşte să mergem la biserică şi să formăm un grup de rugăciune, format din 7 catolici şi 7 ortodocşi, pentru iertarea păcatelor şi întoarcerea la credinţă a celor rătăciţi. „Dragi copii, căutaţi-L pe Fiul meu cel Sfânt. Rugaţi-vă zi si noapte, veniţi dragi copii, veniţi aici, multe haruri veţi primi, nu vă temeţi, Satana nu vă poate face nimic dacă sunteţi înarmaţi cu arma rugăciunii“, este unul din mesajele trimise nouă de Maica Sfântă. Părintele vindecător de la Sâmbăta Dar cele mai multe şi mai inexplicabile tămăduiri se petrec în Săptămâna Luminată, când creştinii ortodocşi sărbătoresc Izvorul Tămăduirii, praznic închinat Maicii Domnului. În România există peste 200 de izvoare tămăduitoare. Una dintre ele se află la Sâmbăta de Sus. Fântâna „Izvorul Tămăduirii“, atestată documentar din secolul XVI, a adunat în jurul ei, de-a lungul timpului, multe întâmplări miraculoase şi legende. Credincioşii fac adevărate pelerinaje la această fântână a cărei apă vindecă şi cele mai incurabile boli. Unul din călugării care au slujit la Mănăstirea Sîmbăta se spune că a făcut minuni vindecând suferinzi. Părintele Arsenie Boca (1910 – 1989) socotea că boala apare în suflet şi din suflet ricoşează în trup. Mulţi oameni s-au întors spre credinţă, după ce au fost vindecaţi de harul părintelui Arsenie. Au fost cazuri în care cancerul a fost vindecat pe loc, acolo, în biserică. Tămăduiri în Piatra Craiului Schitul din Munţii Piatra Craiului este renumit pentru puterea lui tămăduitoare. Tânărul monah Ioanichie, luminat de părintele Cleopa, a refăcut bisericuţa săpată în stâncă. Pe drumul către mănăstirea Colţul Chiliilor, într-o poiană, se află şi un izvor cu apă vindecătoare, ce-a tămăduit o mulţime de oameni bolnavi. Credinţa veche de secole a zărneştenilor este că „veneticul care soarbe cu poftă din apa cristalină a izvorului nu va uita niciodată Colţul Chiliilor, iar de are vreo boală, se va tămădui“. Biserica din peşteră e ocrotită de Sfântul Pantelimon, patronul munţilor şi al animalelor. Se mai spune că însuşi faptul că, rezistând la slujbă în frigul din biserică, oamenii îşi vindecă sufletele şi bolile trupeşti. Moaşte făcătoare de minuni Un miracol de netăgăduit al creştinilor de pretutindeni este şi păstrarea trupului întreg după moarte, fără să putrezească. Prin viaţa lor plină de pilde, cei ce au urmat în dreapta credinţă pe Mântuitorul Hristos şi nu s-au abătut de la poruncile Lui se învrednicesc de darul îndumnezeirii. Aceştia sunt sfinţii, ale căror trupuri se păstrează intacte peste timp. Moaştele sunt înzestrate şi cu darul tămăduirii, cine le atinge se însănătoşeşte. Totul depăşeşte logica şi limitele înţelegerii noastre. Dar puterea acestor oase este reală. Aşa se întâmplă în cazul moaştelor Sfintei Paraschiva de la Iaşi, Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Dimitrie cel Nou din Bucureşti, Sfântul Mina din Bucureşti, Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeş, Sfântul Grigore de la Costeşti, Sfântul Daniil Sihastru de la Voroneţ, Sfântul Iararh Calinic de la Cernica. Dincolo de mormânt aceşti sfinţi îşi dovedesc harul de a vindeca, în numele credinţei. Fără explicaţie ştiinţifică Petrache_Lupu Icoanele sau statuile plângătoare constituie una din enigmele pe care nici ştiinţa modernă nu le poate explica. Fenomenul se petrece în cele mai diverse locuri din lume, în lăcaşuri de cult sau în casele oamenilor simpli, la icoane vechi sau recente, iar lacrimile sunt de apă, sânge sau mir. Lichidul izvorât din ochii sfinţilor se spune că este tămăduitor. S-au înregistrat cazuri de vindecare a orbirii, astmului şi chiar a unor boli grave. La insistenţa reprezentanţilor bisericii, vindecările au fost certificate de medici. S-au semnalau şi zeci de cazuri de reînnoire a icoanelor în care chipul lor întunecat s-a înseninat, schimbându-şi expresia. Se spune că icoanele nu plâng fără rost. Ele vestesc o nenorocire sau un eveniment crucial la nivel naţional sau chiar mondial. Începutul conflictului din Cecenia a fost semnalat prin lacrimile a două icoane din cătunul Zelenciuk: „Grabnic Folositoarea“ şi „Maica Domnului de Iveria“. În Ucraina, există o icoană a Mântuitorului care plânge continuu din 1998 cu lacrimi de sânge, încât, pe pieptul lui s-a format o adevărată crustă sângerie. Analizele au relevat faptul că este vorba de aceeaşi grupă sanguină cu cea impregnată în Giulgiul de la Torino. Icoana Maicii Domnului de Iveria din Montreal este continuu izvorâtoare de mir, din 1982. Monitorulexpres

SFANTUL ANDREI. Credinciosii il sarbatoresc duminica pe Sfantul Apostol Andrei, Ocrotitorul Romaniei

http://stirileprotv.ro/stiri/social/sfantul-andrei-credinciosii-il-sarbatoresc-duminica-pe-sfantul-apostol-andrei-ocrotitorul-romaniei.html

Credinciosii il praznuiesc, duminica, pe Sfantul Apostol Andrei, crestinatorul neamului romanesc, numit si "Cel dintai chemat" intrucat a raspuns primul chemarii lui Hristos la apostolat, ziua fiind totodata sarbatoare bisericeasca nationala. Conform Bibliei, Andrei este fratele apostolului Petru. Originari din Betsaida, localitate situata pe malul Lacului Genezaret, ei aveau o casa in Capernaum si erau pescari. Evanghelia lui Ioan spune ca Andrei ar fi fost mai intai ucenic al lui Ioan Botezatorul. Cand a vazut, a doua zi dupa Botezul lui Iisus in Iordan, pe dascalul sau Ioan aratand catre Iisus si zicand "iata Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridica pacatul lumii", Andrei l-a urmat pe Hristos, spunandu-i fratelui sau Petru: "Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos". De aici Andrei a fost numit "Cel dintai chemat". Numele Andrei deriva din grecescul Andreas, care inseamna "viteaz", "barbatesc". In enumerarile apostolilor, Andrei este mentionat mereu intre primii patru. Traditia Bisericii arata ca, dupa inaltarea lui Hristos la cer si dupa Cincizecime, apostolii au tras la sorti si au mers in toata lumea pentru propovaduire. Atunci, lui Andrei i-au cazut sortii sa mearga in Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu tinuturile din jurul Marii Negre, pana la Dunare si Scitia (adica Dobrogea noastra) si pana in Crimeea. Chemarea lui Andrei la apostolie este relatata de Sfantul Evanghelist Matei prin cuvintele: "Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: 'Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni'. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa el". In Evanghelii, Sfantul Andrei mai este mentionat doar de doua ori: la inmultirea painilor, dincolo de Marea Galileii, cand el a instiintat pe Mantuitorul ca acolo, in multime, era un baiat care avea cinci paini de orz si doi pesti, iar a doua oara, dupa invierea lui Lazar, cand, impreuna cu Filip, l-a instiintat pe Iisus ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, voiau sa-l vada. Andrei a avut si un sfarsit de mucenic, fiind rastignit la Patras, langa Corint, cu capul in jos, pe o cruce in forma de X, careia i s-a spus Crucea Sfantului Andrei. Sfantul Apostol Andrei a fost inscris in calendarul Bisericii Ortodoxe Romane cu cruce rosie inca din 1995, iar in 1997 Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a proclamat Ocrotitorul Romaniei. Acelasi for de conducere al Bisericii a decis ca ziua de praznuire a sfantului, 30 noiembrie, sa fie proclamata Sarbatoare Bisericeasca Nationala. Sarbatoarea Sfantului Apostol Andrei apare, in 30 noiembrie, in calendarele ortodox, romano-catolic, lutheran si anglican. In Scotia, insa, el este sarbatorit la 9 mai, data primirii unor relicve ale Sfantului Andrei. Ajunul Sfantului Andrei este considerat unul dintre momentele in care bariera dintre vazut si nevazut se ridica. "Andreiu' cap de iarna", cum ii spun bucovinenii, permite astfel interferenta planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existenta oamenilor putand fi intoarse de la matca lor fireasca. Se crede ca in aceasta noapte "umbla strigoii" sa fure "mana vacilor", "mintile oamenilor" si "rodul livezilor". Impotriva acestor primejdii, taranul roman foloseste usturoiul. In egala masura, casa, grajdul, cotetele, usile si ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat, ca sa alunge duhurilor rele la oameni si animale. In noaptea Sfantului Andrei se desfasoara, astfel, cea mai importanta "actiune": pazitul usturoiului. Fete si flacai vegheaza si petrec, tocmai pentru ca usturoiul sa capete calitatile necesare pentru a-i protejarea impotriva primejdiilor. De asemenea, usturoiul purtat la brau va servi drept remediu terapeutic si va aduce petitori. Tot in aceasta noapte, pentru a testa rodnicia livezilor si a campurilor, se aduc in casa crengute de visin, care, daca vor inflori pana la Craciun, este semn de belsug. Un alt obicei este de a pune grau intr-o oala de pamant, pentru a vedea rodnicia ogoarelor, dar si a casei gospodarului in noul an. Traditia mai spune ca fetele, in ajunul Sfantului Andrei, incearca sa-si afle viitorul. Astfel, ele arunca in apa plumb sau cositor topit, care intarindu-se prefigureaza chipul viitorului sot. Tot pentru a-si vedea ursitul, fetele stau peste noapte in fata unei oglinzi, marginite de doua lumanari, pana ce zaresc chipul acestuia. Unii batrani observa cerul in noaptea de Sfantul Andrei si prezic daca noul an va fi bogat sau sarac, ploios sau secetos, dar si daca va fi pace sau razboi.

INTERVIU Zoe Dăian, nepoata Părintelui Arsenie Boca: Românii să aibă mai multă demnitate și personalitate Un interviu cu ''Domnișorul Zian'', cum îi spun moții Sfântului Ardealului, Arsenie Boca, nu a fost realizat de nimeni niciodată, dar orice cuvânt rostit de el și auzit de cei care au avut șansa să-l cunoască a devenit piatră de credință în inima românilor, pentru că înțelepciunea lui era coborâtă chiar din Harul Duhului Sfânt.

Pe 29 septembrie 1910, se năștea în localitatea Vața de Sus (județul Hunedoara), într-o familie de țărani simpli dar credincioși, Zian, cel care va fi cunoscut în viața monahală drept părintele Arsenie. Înconjurată de fotografiile devenite icoane ale Sfântului pe care l-au ''canonizat'' deja românii, doamna psiholog Zoe Dăian, nepoata părintelui Arsenie Boca, a acordat un interviu AGERPRES, în care vorbește despre anii copilăriei petrecuți în preajma părintelui Arsenie, despre virtuțile acestuia, dar și despre momentele de cumpănă care i-au marcat existența Sfântului Ardealului. ''Părintele Arsenie și-ar dori ca românii să fie uniți și să aibă mai multă demnitate. El spunea că oamenii nu pățesc necazuri pentru că așa le-a dat Dumnezeu, ci acestea sunt plata păcatelor lor sau ale strămoșilor lor. Dumnezeu este iubire, nu ură', ne spune doamna Dăian, privind o fotografie a unchiului său, și adăugând că un interviu nu poate ține locul sfaturilor pe care Părintele însuși le-a dat oamenilor care i le-au cerut, sfaturi care sunt cuprinse în cărțile apărute despre viața și povețele sale, adevărate litere de învățătură despre cum ar trebui să fie existența fiecăruia dintre noi. AGERPRES: Doamna Dăian, ce vă amintiți din copilăria petrecută în preajma părintelui Arsenie Boca? Cum era omul Arsenie Boca? Zoe Dăian: Tata ținea foarte mult la Zian (numele de botez al Părintelui — n.r.). L-a adus la noi în casă când era de vreo opt ani și avea probleme în familie din cauza divorțului părinților lui. Pot spune că tata ținea la Zian mai mult decât la mine. Zian îmi lua apărarea mereu când, mică fiind, făceam ''câte-o nefăcută'' și mama, foarte severă cu mine, mă certa. Mă lua lângă el și-i spunea mamei să plece și să ne lase singuri, iar mama se îmblânzea imediat, deși nu-i era în fire, și scăpam de nuielușă. Țin minte că nu-i plăcea societatea. Părinții mei au cununat foarte mulți tineri, iar când îl chemau și pe el la nuntă, nu voia să se ducă. Îi spunea mamei că rămâne acasă ca să aibă grijă de mine: ''Mărioară, eu nu sunt pentru viața asta. Voi mergeți liniștiți, eu am grijă de Zoe', îi spunea Zian mamei mele. Avea grijă de mine, m-a învățat să beau laptele care mie mi se părea mereu amar la gust, dar când îmi dădea să beau din cana lui era dulce. Era un băiat chipeș, frumos, semăna cu mama lui, multe fete au încercat să-l rupă de pe calea lui, dar el nu a cedat niciodată. AGERPRES: Când v-ați dat seama, prima dată, că Zian era ''altfel''? Zoe Dăian: Eu aveam un regim foarte sever când învățam să cânt la pian, iar tata, care știa să cânte la pian și la vioară, îmi aducea partituri dificile. Odată, îi spune lui Zian să cânte și el ceva la pian. ''Eu? Păi eu nu am pus mâna pe pian în viața mea, doar o ascult pe Zoe', i-a răspuns Zian, dar tata a insistat, eu i-am adus partitura (''Într-o piață persană'', de Albert Ketelbey), o lucrare dificilă, el a urmărit cu degetul câteva portative și a început să cânte. Mama a venit în ușa sufrageriei să vadă cine cântă atât de bine, întrucât știa că eu încă nu o interpretam perfect, și-a făcut cruce când l-a zărit pe Zian și am fost toți consternați de ceea ce am văzut la el. Apoi, tata i-a dat vioara și a cântat și la vioară, la fel. Ne-am dat seama că este ceva nepământean în el. Mă jucam cu el, mă ascundeam și-i spuneam să mă caute sau să fugă după mine. Când avea 19 ani, într-o zi, în grădină, a pictat un tablou, ''Iisus în Grădina Ghetsimani''. Când eu am împlinit 15 ani, am fost la el, la Sâmbăta, și i-am zis: ''Unchiule, ești tare frumos!'. A încremenit, a venit la mine, m-a sărutat pe frunte și a spus: ''Au crescut copiii!'. Dintr-o dată și-a dat seama că aveam altă vârstă. Era deosebit de frumos. AGERPRES: A vorbit vreodată Părintele despre harul Duhului Sfânt care lucra în el? Zoe Dăian: Multă lume a crezut că este un impostor. Stătea mulțime de lume la coadă să-i spovedească, dar nu-i lua pe toți, ci îi alegea la spovedanie și le spunea: ''Măi, Ioane, tu nu ai spus tot. Nu ai spus asta, asta'. Știa totul. Pe Părintele Arsenie l-au văzut mulțimile, în timpul rugăciunilor, cum se ridica de la pământ și nu mai atingea podeaua cu picioarele. De minunea care este în el nu a vorbit niciodată, dar mi-a povestit toată viața mea și a fiicei mele, care urma să fie. Îi ziceam de multe ori: 'Tu ești un Dumnezeu!'. El zicea. ''Da' de unde!'' Schimba vorba ca să nu cadă în păcatul trufiei. Modestia lui era extraordinar de mare. Când am fost o dată la Prislop, de Ziua Crucii, mama unui părinte episcop dorea să mă cunoască și mi-a povestit despre întâlnirea sa cu părintele Arsenie: ''Tot auzeam din satul meu că acest călugăr vede în tine tot, mergea la el toată lumea. Am ajuns la Prislop. Voiam doar să-l văd și să pun mâna pe el. Erau mii de oameni, dar la mine s-a uitat și mi-a zis așa: Ce ai tu în pântec acum, nu va fi al tău, ci al Prislopului''. Nimeni nu știa că era însărcinată în afară de ea, care aflase de doar două zile. Iar acel copil a ajuns episcop. Prin anii '80, Părintele Arsenie a fost dus și la Ceaușescu, care l-a întrebat: 'Hai, popo, am auzit că tu prezici soarta unui om. De mine ce știi?'. Și Arsenie i-a spus: 'Într-o zi de mare sărbătoare veți fi omorâți amândoi'. Ceaușeștii nu au crezut și i-a spus maiorului să-l ia și să nu-l mai vadă. AGERPRES: Cum a fost despărțirea de Părintele Arsenie când a plecat la Sâmbăta? Zoe Dăian: Eu am plâns foarte mult pentru că el nu mai vine acasă. Eram mică și nu mai avea cine să mă ocrotească. Într-o zi, tata ne-a trimis pe mine și pe mama la Sâmbăta. I-a făcut mama prăjiturile preferate, i-a pus o tablă de slănină, șuncă, pâine de casă. Am coborât în gara Voila și mai aveam 15 km. până la mănăstire. El nu știa că venim, bagajul greu, căldură mare de iulie, nicio umbră de copac. Mama nu mai putea să meargă și a zis de două ori 'Fire-ai al dracului, Zian. M-ai făcut să vin până aici, că nu ți-ai găsit o mănăstire mai aproape de casă'. Mai aveam de mers. La un moment dat, brusc, el ne-a ieșit în cale și zice: 'Mărioară, Mărioară, de două ori m-ai drăcuit pe drum'. Mama a încremenit. El s-a apropiat de mine și mi-a zis: ''Tu ai crescut. Acum asta e casa mea. De-acum, voi veniți la mine. Eu voi veni acolo mai rar''. M-a ocrotit foarte mult, mai ales după ce tata a fost arestat. Tata făcut școala la Viena și era director de școală în sat, era exigent, iar un învățător moldovean l-a reclamat pe tata la Securitate că familia directorului merge prea des la biserică și dă un exemplu prost oamenilor. A fost arestat, dus la canal, dar Arsenie nu s-a întâlnit acolo cu el. L-am adus pe tata în sicriu, la 50 de ani. AGERPRES: Ați vorbit cu părintele despre perioada în care a fost la Sfântul Munte Athos? Zoe Dăian: Remarcându-se ca student, toți cei de la Facultatea de Teologie din Sibiu au spus că trebuie neapărat să meargă la Athos. El a acceptat și a spus că vrea să caute acolo cel mai sever călugăr care să-l ia și să-l formeze. Acolo ajuns, a întrebat care este cel mai aspru și a ajuns la el. Prima dată, călugărul i-a spus: ''Te duci, mături și faci curat''; era o zonă destul de periculoasă, abruptă. A mers, a făcut curat, era perfecționist, dar părintele a verificat și i-a spus că nu e mulțumit. ''Nu ești bun nici de măturat', i-a spus acel călugăr. A suferit cumplit, pentru că nu i-a spus ce nu a făcut bine, dar a luat asupra lui dojana. Acel preot i-a devenit duhovnic, iar la plecare i-a spus: ''Arsenie Boca nu am crezut că ești un spirit atât de mare!'. I-a plăcut ascultarea lui. A venit foarte fericit și mulțumit sufletește de acolo. AGERPRES: Ce știți că-l supăra cel mai tare? S-a plâns vreodată în viață de ceva? Zoe Dăian: Avorturile voite îl supărau. Spunea întotdeauna: 'Să nu ziceți că mi-a dat Dumnezeu o boală. Dumnezeu este iubire. Păcatele voastre sau cele din urmă vă dau boli și suferințe. Dumnezeu nu face rău și nu dă supărare!'. Îi considera criminali (...)De plâns, nu s-a plâns nici măcar atunci când i s-a interzis să oficieze Sfânta Liturghie, pe care o iubea foarte mult, când l-au scos din mănăstire. AGERPRES: Călugării poartă veșminte negre dar Părintele Arsenie avea și un veșmânt monahal alb. De ce? Zoe Dăian: Așa-i plăcea lui, fără o semnificație aparte. Îi plăcea albul. AGERPRES: A povestit despre perioada în care a fost urmărit și avea problemele mari cu Securitatea? Zoe Dăian: Știa ce vine, ce urma. Când au venit după el să-l ridice, într-o dimineață la ora 6, le-a spus: 'V-am așteptat!'. L-au băgat în mașină dar mașina nu a pornit. Atunci el le-a spus să-l lase să se roage, a revenit apoi și mașina a pornit. Când au ajuns la Brașov, nu au vrut să-l lase în sutană și maiorul a trimis doi subalterni să-l dezbrace și să-i dea hainele de pușcărie, dar nu s-au putut apropia de el. I-au spus maiorului că Arsenie nu vrea să se dezbrace, iar ei nu se pot apropia de el. Maiorul a înjurat și s-a dus personal să-l dezbrace pe 'popă' de hainele preoțești, dar același semn l-a primit și el și atunci a decis să-l lase în straiele preoțești. Oamenii l-au recunoscut și l-au rugat să țină predici în ora de plimbare în curte. Conducerea i-a pus în vedere să înceteze cu predicile, dar el a continuat și la un moment dat l-a văzut chiar și pe maior pitit, că-l asculta. AGERPRES: S-a vorbit mult despre prezența sa la înmormântarea mamei lui deși se afla în închisoare... Zoe Dăian: A fost. L-am întrebat dacă a fost, cum a ajuns, iar el a confirmat că a fost. A spus: 'Am fost. Cu ajutorul lui Dumnezeu!'. Conducerea penitenciarului unde era reținut a dat telefon la Poliția din Hălmagiu care a confirmat că l-au văzut la înmormântarea mamei, iar când unul dintre polițiști a vrut să stea de vorbă cu el, s-a făcut nevăzut. AGERPRES: Ce a vorbit Părintele Arsenie Boca despre România? Ce credeți că i-ar sfătui acum pe români? Zoe Dăian: (...)A spus că după Ceaușescu, dar nu imediat, poporul va suferi mult. Pe români i-ar sfătui să nu fie ''cap plecat prea mult'', să aibă demnitate și personalitate. AGERPRES: Ce știți despre moartea părintelui? Au apărut tot felul de ipoteze că ar fi fost otrăvit de Securitate? Zoe Dăian: Nu. Când el a terminat la Drăgănescu (unde a avut domiciliu forțat 15 ani, n.r.), a cumpărat o vilă pentru măicuțele care l-au însoțit. Lângă, era un teren liber și acolo a construit încă o vilă, asemănătoare primeia, ca să aibă și ele un acoperiș deasupra capului. Venea foarte rar la Sinaia. Cei 15 ani de stat în biserica înghețată i-au adus boală de rinichi, iar interogatoriile și închisorile, boala de inimă. Când a venit la Sâmbăta, două luni nu a mai ieșit din casă. Dar șeful Securității din Sinaia îi aducea portocale și lămâi și le întreba pe măicuțe de ce mai are nevoie părintele. Măicuțele nu voiau să primească. AGERPRES: >Ce credeți că și-ar mai dori părintele? Zoe Dăian: Să lămuresc oamenii că e nevoie de spovedanie și împărtășanie, că rugăciunea și postul contează prea puțin fără spovedania omului. Recomanda spovedania și săptămânal dacaă se poate, dar asta mai mult pentru călugări și preoți. Eu nu pot să țin post, dar el spunea: 'Decât să te gândești la mâncare și să ții post, mai bine mănânci'. Și mai spunea ca zilnic să deschizi Biblia și să citești un paragraf, iar dacă nu ai timp, măcar să o iei în mână zilnic. Arsenie nu dădea canoane. AGERPRES: Ce spuneți despre faptul că lumea cere canonizarea părintelui Arsenie Boca? Zoe Dăian: Unii sunt împotrivă, pentru că satana lucrează. Eu am transmis(...)că nu e nevoie să-l canonizeze, pentru că-l canonizează miile de oameni care merg la mormântul lui, iar celor care sunt împotrivă, când se adună la Sinod, să le dea Dumnezeu sănătate și liniște sufletească, pentru că nu o au. AGERPRES/(A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Adrian Drăguț) *** Arsenie Boca s-a născut pe 29 septembrie 1910 în localitatea Vața de Sus (Hunedoara). A studiat la Academia Teologică "Andreiana" din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1933. În Vinerea Izvorului Tămăduirii, după Paștile anului 1940, a fost tuns în călugărie la Mânăstirea Brâncoveanu — Sâmbăta de Sus, primind numele Arsenie. Ca preot, duhovnic și stareț, va începe cu putere, cu duh apostolesc și chiar prorocesc mișcarea unică de la Sâmbăta, de redeșteptarea religioasă și morală a credincioșilor. A fost părinte ieromonah, teolog, artist plastic, stareț la Mănăstirea Brâncoveanu și apoi la Mănăstirea Prislop. În anul 1959, regimul comunist a desființat lăcașul de cult din Hunedoara, l-a transformat în cămin de bătrâni, iar părintele Arsenie Boca a fost alungat din mănăstire. Securitatea i-a interzis să mai slujească în vreo biserică din România. Părintele a fost arestat și torturat de fosta Securitate în anii 1948 și 1951 pentru presupuse legături cu legionarii, fapte negate de acesta. Închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea, condamnat la muncă silnică la Ocnele Mari și la Canal, părintele a revenit, la sfârșitul pedepsei, ca stareț la Mânăstirea Prislop. A fost unul dintre martirii gulagului comunist. A pictat biserica din comuna Drăgănescu, la 25 km. de București. Arsenie Boca este considerat ca cel mai mare duhovnic român al secolului XX. A trecut la cele veșnice pe 28 noiembrie 1989 la Sinaia. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop se perindă zilnic sute de pelerini. Anual, pe 28 noiembrie, mii de oameni sunt prezenți la slujba de pomenire a celui care, chiar fără a-l fi cunoscut direct, le-a schimbat viața, cel mai mare număr înregistrându-se în 2010, 30.000 de credincioși.

Hava nagila

http://www.romanialibera.ro/actualitate/proiecte-locale/hava-nagila-are-radacini-romanesti-220982 Unul dintre cele mai cunoscute cântece din folclorul evreiesc are rădăcini în folclorul din Bucovina. Una dintre cele mai frumoase melodii ale folclorului evreiesc, Hava Nagila, are rădăcini româneşti. Melodia este inspirată de cântecele populare din Bucovina. Cântăreaţa de muzică populară din Cluj Luciana Căpuşan a decis să valorifice acest filon şi să realizeze o nouă variantă a melodiei, în care cântă deopotrivă versuri scrise în limba ebraică şi în limba română. Versurile variantei în limba română a melodiei Hava Nagila au fost realizate de scriitorul şi poetul Ioan Ciorca, cel care a şi remarcat faptul că acest cântec are rădăcini româneşti. „Am ascultat, cu ajutorul Internetului, foarte multe variante ale acestei melodii. Am constatat faptul că ea este cântată în diferite limbi şi mi s-a părut nedrept ca să nu existe şi o variantă în limba română, în condiţiile în care rădăcinile acestei melodii sunt în folclorul românesc", a spus Ioan Ciorca. Luciana Căpuşan a realizat şi un videoclip pentru această melodie. El va fi postat gratuit pe Internet, pentru ca toţi iubitorii folclorului să se bucure de această piesă care sintetizează influenţe româneşti şi evreieşti. Cântec de nuntă Hava Nagila este cântat îndeosebi la sărbătorile evreieşti. Cântecul este intonat la nunţile în stil tradiţional, dar şi la petrecerile de Bar Mitzvah. Cel mai probabil, actualul aranjament al cântecului datează de la finalul primului război mondial. Acesta îi este atribuit lui Abraham Zevi Idelsohn. El a compus acest cântec de bucurie şi pentru a celebra victoria Imperiului Britanic în Palestina, contra Imperiului Otoman, din anul 1918, dar şi Declaraţia Balfour, prin care lordul Balfour, şeful Guvernului britanic, recunoştea dreptul evreilor de a emigra în Palestina. Au luat cântecele cu ei Cel mai probabil, cântecul Hava Nagila s-a impus prima dată în rândul evreilor originari din Bucovina, care au emigrat în Palestina după ce a fost emisă Declaraţia Balfour. Apoi, melodia a ajuns să fie cunoscută în toate comunităţile din Israel, iar în anii '50 ea a devenit un adevărat „hit", cunoscut pe tot mapamondul. Din necunoaştere, unii îi atribuie acestui cântec rădăcini ucrainene. https://www.youtube.com/watch?v=27stqj1PNJ0